Disolutie extatica

Ma vezi?
Uite, iti promit ca maine voi radia din nou
Exact asa cum m-ai cunoscut prima oara.
Nu te voi dezamagi…de fapt niciodata nu am facut-o.
Maine iti promit ca voi fi altfel…
Altfel decat m-ai cunoscut pana acum.
Ma voi inalta pe un piedestal de sticla argintie,
Imi voi face aripi rupte din rasarit,
Si iti voi canta extatic din flaut.
Stii?
Am invatat ca Divinul ne poate duce
Acolo unde nici nu am visat.
Gratia Suprema zambeste cald,
Atunci cand ne ridicam ochii spre cer.
Zambeste cald, frumosul meu inger,
Cu chip ideal…
Maine va fi altfel, iubitul meu…
Ne vom trezi intr-un freamat,
Vom plange-amandoi, ziua de maine,
Ferice de noi, ferice de azi…
Nu vreau sa pleci…te rog mai ramai,
O clipa mai stai, sa vad doar un zambet
Sa plec fericita, in coltul din rai
Unde esti tu…
Te rog… mai stai…

Introspectie si ascensiune spirituala

Intr-o societate superficiala si meschina, este mai dificil sa ne reintoarcem atentia spre interior si sa ne dezvoltam latura spirituala existenta in fiecare dintre noi. Omul a uitat cine este cu adevarat si mai ales, a uitat sa fie om . Ne lasam dominati si atrasi de efemer, materialism si placeri carnale, denigrand astfel putin cate putin, spiritul. Suferim uneori de un grandios complex de superioritate prin ceea ce construim in mod real, prin ceea ce suntem. Prin propria natura, suntem superioare tuturor vietutoarelor de pe pamant, insa prin ceea ce facem (rau), depasim cu mult rationalul si limitele normalului, iar atunci nu mai suntem oameni in esenta ci niste denigranti irationali. Prin aspiratia spre ideal si perfectiune, omul nu va atinge nicidecum acel nivel de satisfactie ci dimpotriva, va ramane mereu frustrat deoarece perfectiunea este reprezentata doar de Dumnezeu si Natura Divina. Trebuie sa ne invatam a ne accepta pe noi insine, de a ne iubi sinele si a ne valorifica virtutile native prin cultivarea mintala si spirituala, prin regasirea cu noi insine, prin meditatie. Sa privim animalele, ele nu sunt si nu vor fi niciodata frustrate sau triste, nu se afla intr-o stare de stres ori tensiune continua, ci se afla intr-o permanenta comuniune si armonie cu natura. Se spune ca in viitor, oamenii vor fi mult mai preocupati de misticism, de natura divina, de alimentatia pur naturala si de partea spirituala indeosebi. Cum putem elimina stresul, anxietatea, rautatea? Simplu: prin meditatie si incepand ziua cu zambet, un gand bun si o scurta rugaciune. Nu putem schimba o lume intreaga subit, insa ne putem schimba pe noi insine si astfel vom contribui la propagarea binelui si disiparea oricarui element negativ.

As vrea…

Este tarziu dar placut.  Ador clipele petrecute cu mine insami, scriind in miez de noapte, invaluita de liniste, mister nocturn. Da, noaptea echivaleaza cu misticismul… un misticism cu raze de argint si o aura multicolora de… ganduri. Aud vioara, o simt, traiesc fiecare crescendo, piano sau forte. Acum aud harpa cu sunetul angelic, pur, conturat de suisuri ascendente si descendente. ASTA SUNT EU! Eu, in lumea mea de sunete vii, profunde, ce imi redau clipirea sperantei si acea luminita in ochisori, insotita de un zambet al inimii, al mintii si al spiritului. Zambesc si eu… am prins fericirea de picioruse… ii zambesc si ei, ar apoi o las, cu conditia de a mai trece pe la mine din cand in cand. Avem nevoie de fericire asa cum un pestisor are nevoie de o planta verde in micutul sau bol de sticla. Oare pestisorii se intristeaza? Oare ei plang? Ori sufera? As vrea sa ma metamorfozez intr-un pestisor… unul mic, sa stau intr-un bol mai mare si sa privesc prin el lumea toata… si sa-mi doresc sa fiu si eu… om!

Ingerii… ce fiinte divine. Atat de pure, intelepte, christice. As vrea sa fiu si eu in inger, sa am aripi mari, albe, vesmant alb, aura cristalina, par cu miros de lacramioara sau liliac, ochisori albastri ca lumina cerului. Sa calatoresc printre sunete, acorduri, game majore, printre raze sublime de rasarit… sa ating apa oceanului albastru… sa daruiesc fericire intregului univers.

Ce sunt lacrimile? De unde izvorasc? sau… cine le aduce? Multi savanti gasec diverse argumente insa putini unt cei ce isi asculta simturile, starile. Si eu am plans de nenumarate ori… acum plang iar. De ce? Pentru ca sufar in tacere, pentru ca nu vad ingerii iar pestisorii se ascund in ocean iar natura si-a pierdut verdele intens iar acum plange cu lacrimi cristaline, pentru ca nu mai vad soarele zambind cu dintisori de miere. Plang pentru ca intregul univers … plange. Dar nu vreau sa planga nimeni! Totul este prea minunat. Promit a construiesc o patura din aripi albe, moale, cu miros de crini si sa o astern peste univers, in el sa patrunda mireasma aripilor purificand omenirea. Sa se cristalizeze precum mierea si sa devina un fagure, lipsit de impuritati, de tensiune, de focul aprins al raului. Lumea? – o sfera colorata… cu suflet de copil…

As vrea sa cant un menuet, purtand masca venetiana. Nimic nu e imposibil… au ingerii grija de noi si noaptea deasemenea, iar Dumnezeu vegheaza totul…

Noapte buna, drag cuvant…(cu suflet)!

Fereastra sperantei

Stau ghemuita pe scaun de lemn

Si plang, cu lacrimi roze de cristal.

Cu o tinta incerta dar totusi fixista,

Privesc cu emotii ,pe fereastra sperantei.

Inca mai sper la o lume mai buna,

La un suflet mai cald,

La o viata-mplinita.

La oameni cu aripi de inger…

Emotie nocturna

In aceasta noapte m-am metamorfozat intr-un spiridus…cu aripioare turcoaz, ce licaresc subtil…Am vrut sa vizitez luna insa….pleoapele mi se inchid…iar genele se contopesc, visand la unison…Am sa-mi pun cap’sorul pe o stanca de langa mare…ma acopar cu fire de nisip si adorm pe nocturna cantata de valuri…adorm…si visez…cuvinte. Noapte buna…

Cateva cuvinte despre…Cuvinte!

Ce este mai greu?

sa fii singur…sa vezi in alb si negru…si sa disperi…Nimic…NIMIC nu este greu. Uneori si albul pare colorat, singuratatea divina si disperarea creatoare. Daca un cuvant este gresit sau propozitiile nu suna bine,  randurile scrise vor reveni mereu prin simplul fapt ca exista si le-ai nascut. Cum sa-ti iei ramas bun de la cuvinte…de la ganduri…de la noi…de la tot. Raspuns:”- Prin cuvinte!”

Oamenii sunt cuvinte…Cauta-le si intelege-le!…
Ce sunt cuvintele?

Cuvintele sunt simboluri,reprezentari ale propriei noastre existente. Odata nascute, ele capata contur si se materializeaza, pot fi simtite, vazute. Odata zarite, brusc si tulburator materializate refac structura materiei, recreaza, in analogie cu Logosul divin, lumea “de la inceput”. Cuvantul este simbolul existentei noastre. Prin intermediul acestuia este posibila cunoasterea si initierea propriei noastre fiinte. El este semnul unei deveniri.

De ce este un Simbol?

- este un mjloc de comunicare esential;

-pune in corelatie sufletul omului cu natura Divina(Dumnezeu);

-contribuie la actul creator;

-traseaza conturul personalitatii noastre;

-este “temelia fiintei “;

-este un prieten devotat in momentele de regasire cu noi insine;

-culturalizeaza mintea, spiritul si fiinta;

-poate avea semnificatii covarsitoare ce lasa urma profunde;

-face posibila exteriorizarea sufletului;

-are puterea de metamorfoza;

-este un reper in procesul cunoasterii;

-imbogateste universul interior si ofera lumii posibilitatea de a explica fenomenologiile din jurul lor;

-dragostea impartasita prin cuvinte naste o energie ce fac cuvintele nu doar sa zboare, ci chiar sa fie aproape vazute, compacte, materializate;

-iubirea, prin cuvant, descatuseaza energii, permite initierea, face din om: fiinta divina si martor al misterelor;

-exprima o solemnitate in redarea sentimentelor;

-creeaza idealuri ce fac posibile: autoreflexivitatea si regresiunea spre sine.

Cuvantul deci, este un mijloc de comunicare cu universul si o metoda de refulare in noi insine.

Iubirea

E ciudata dragostea asta….uneori ai impresia ca ai cazut in cea mai adanca prapastie posibila….alteori ai impresia ca ai atins cerul ….Asa se defineste dragostea: un lant de suisuri si coborasuri succesive peste care doar daca esti indeajuns de puternic le poti depasi…Singurul moment in care realizam cu adevarat cat valoreaza persoana pe care am avut-o langa noi este dupa ce o pierdem…..cel mai greu este atunci cand nu o mai poti aduce niciodata langa tine… Uneori atunci cand simti ca totul este perfect, inevitabil intervine ceva care sa-ti naruiasca visele…insa poate este o lege a iubirii…..poate este o incercare ,un test, iar daca trecem de aceste incercari atunci suntem vrednici cu adevarat pentru a iubi… Niste momente ciudate sunt si acelea in care apare asa-zisa monotonie, plictiseala, cand totul devine o rutina si ai impresia ca totul se reitereaza si nimic nou nu mai este sub soare…multi clacheaza in acele clipe avand pretextul ca pur si simplu nu mai merge sau…iubirea a luat sfarsit , s-au epuizat toate sentimentele….Insa acestea sunt conceptii eronate deoarece iubirea nu are sfarsit, ea nu se termina niciodata, nu are limite, doar in mintea noastra se creaza acest gand fals…nu mai are capacitatea de a trece peste “greutati”. Sunt cupluri a caror iubire a rezistat zeci de ani si care nu s-au mai plans de monotonie, de greutati si de alte cele si au facut astfel incat sa se ajute unul pe celalalt si impreuna au trecut peste toate impedimentele facand fata tuturor dificultatilor.

Ce ma amuza pe mine sunt relatiile din ziua de astazi. Dar cu cat ma amuza cu atat ma frapeaza si uneori ma induc chiar in deruta ajungand la concluzia” Nu-mi vine a crede pana unde a ajuns omenirea…Oare cum va fi peste cativa ani?”. Ei bine relatiile din ziua de astazi le putem pune in analogie cu schimbatul sosetelor…Evident, primeaza aspectul fizic si nu interiorul omului asa cum se aprecia” pe vremea bunicii”…..Ei bine, pe “vremea bunicii” relatiile erau mult mai serioase, oamenii erau mult mai simtiti….primul sarut avea loc dupa o indelungata perioada dupa ce indivizii s-au cunoscut….Astazi situatia a scapat de sub control si se ajunge sarut din primul minut si la sex din prima seara ,din momentul cand s-au vazut fata in fata. Mi se pare ceva dezgustator si sunt de parere ca astfel de persoane isi vand trupul gratuit “gratie” placerilor carnale. Ori noi pentru placere traim? Sau traim ca sa devenim cu ceva in viata aceasta?..sa ne construim un sistem de valori? Sa fim cu adevarat niste oameni? Ori noi ne deosebim de celelalte vietuitoare pentru ca am fost inzestrati de catre Dumnezeu cu iubire si virtuti. Cei care fac astfel de gesturi prin ce se dinting de animale si celelalte vietuitoare? Simplu: prin nimic. Sunt niste animale in corp de om. Dar depinde de la individ la individ…unii mai gandesc…altii nu prea….Insa eu am certitudinea ca exista  oameni care au cativa neuroni functionali, au niste principii bine consolidate si stiu pe ce criterii sa aleaga persoana cu care vor sa intemeieze o relatie. La urma urmei traim intr-o lume democrata in care avem libertatea de a alege …Nu poti schimba o lume intreaga dar te poti schimba pe tine si astfel lumea e castigata prin faptul ca te are pe tine…

In concluzie iubirea insasi are fel si fel de “cadouase” pentru tinerii indragostiti….tineri le vor deschide insa doar de ei depinde pe care le vor pastra si pe care nu….Iubirea in esenta este sublima…doar oamenii sunt cei care o denatureaza…

Tacere…

Plang…cu lacrimi roze de cristal…intr-un colt umil…iar oamenii trec. Atunci cand iubesti… nu esti iubit..atunci cand suferi,toata lumea fuge…atunci cand plangi, nimeni nu iti sterge lacrimile…atunci cand vrei sa vorbesti, nimeni nu te asculta…Atunci cand crezi ca esti fericit, ai cazut in prapastie iar cand vrei sa te ridici…nimeni nu te vede…este trist…Totusi…suntem oameni?!